Trăim vremuri pe care nici istoricii, prin previziuni și analize, nu le așteptau curând. Avem de toate: războaie, atentate, crime, oameni fără case, oameni fără părinți, părinți care ascund știrile de ochii copiilor, tocmai pentru a nu îi lăsa să vadă în ce dezastru învârtim, prin ce mocirlă încercăm să ne prefacem că înotăm.
Aud, tocmai la aceste buletine de vești, la secțiunea deja cunoscută breaking news, că, în diverse orașe din Europa, de la Strasbourg, în Franța, la Berlin, Germania, există alerte cu bombă, există teama de atentate distrugătoare. Nu mai e liniște nicăieri, nu ne mai putem simți în siguranță în niciun colț de lume. Cum s-a ajuns aici? De ce, de la probleme mici, de fiecare zi, ajungem să numărăm ghinioanele în atentate false sau reale cu bombe care distrug vieți și omoară zeci, sute de oameni?
Ăi care nu au crezut în declanșarea unui război mondial după războiul din Ucraina sunt acum convinși că din Israel se va declanșa marele conflict. Nu mai scăpăm, spun ei! În spatele fricii unora și altora, stau, din păcate, drame reale.
Atentatul asupra spitalului din Gaza, pe care nu-l recunosc nici israelienii, nici teroriștii din Gaza, ar putea, dacă am mai avea un strop de căldură în suflete, să schimbe lumea. Imaginea acelor copii, răniți, loviți, speriați, adăpostindu-se în brațele unor părinți la fel de fragili ca ei, cutremură și aruncă într-un mare abis orice speranță și poezie a zilei de mâine.
Din declarațiile culese la nivel internațional, întreaga omenire condamnă un atentat asupra unui spital care găzduia, în primul rând, copii și femei, oameni aflați în dificultate, în vremuri de război. Dar chiar așa, cât de rătăciți ar trebui să fim ca vreun stat să aprobe așa ceva, să considere, fie și pentru o secundă, condamnarea nedreaptă la moarte o soluție pentru rezolvarea unor conflicte, oricare ar fi acestea?
Altfel, România e tot pe dinafară, în ceea ce privește logica și apărarea, în toate aceste războaie care se petrec așa de aproape de granițele noastre. Parcă oamenii care ne conduc sunt anesteziați, parcă n-au mai gândit demult logic, parcă nu îi mai interesează, cu adevărat, nimic din ce ar avea legătură cu țara noastră.
La solicitarea Ambasadei Ucrainei, România trimite ajutoare pentru aducerea în țara noastră a ucrainenilor blocați în Israel. Dar pe românii din Israel, care stau la rând ca să scape de un pericol mortal, cine îi aduce acasă? Statul ucrainean, cumva? Ne ajutăm unii pe alții sau doar noi alegem să fim buni cu ceilalți, uitând să fim buni cu ai noștri, într-o perioadă în care nu prea mai e timp și loc de gesturi de binefacere?
Am mai scris, am mai strigat, am mai întrebat: cine are grijă de România? Cine are grijă de români? Cine îi aduce acasă pe românii care sunt fie prin Israel, fie prin Gaza, pe aceia care acum, nu mâine, nu săptămâna viitoare, au nevoie să simtă că aparțin unei țări, că au o „mamă” care îi adună, care le oferă, măcar pentru o scurtă perioadă, siguranța de care au nevoie pentru supraviețuire? Cine ne adună? Cine ne apără?
Citește și:
Și, totuși, de unde prețurile astea?